Blogul lui Daniel

Toata lumea scrie poezii de dragoste. Eu nu. M-am pus la birou acum cateva zile si am vrut sa scriu o poezie. Cu cateva saptamani in urma in capul meu au aparut cateva versuri pe care as fi putut sa le integrez in poezie. Afara era vremea perfecta pentru scris. Lumina lunii prevazuta in picuri de ploaie ce cad pe acoperis cate unul, intr-un ritm prestabilit inca de la apusul soarelui. Era o vreme friguroasa iar vantul tinea ison picurilor. Asa ca mi-am luat un pix si cateva foi albe si am inceput sa leg cuvintele pe foaie. Era greu. Stiam ce vreau sa spun, stiam cum ar fi sunat in proza, dar totusi era extrem de greu. Stiam ideea, stiam cuvintele pe care trebuie sa le folosesc, dar ceva nu mergea. M-am gandit ca nu e o zi buna de scris, asa ca mi-am terminat strofa cu greu, si am lasat pe alta zi. Urmatoarea zi a fost la fel de greu, dar totusi nu m-am lasat si am terminat poezia. Scurta, pentru ca nu mai aveam idei, sau pentru ca nu simteam ceea ce scriu. Scriam din auzite. Sc

 Aceasta poezie am scris-o acum o luna, atunci cand mi se parea mie ca Primavara a sosit. Dar m-am inselat. Acum...chiar sper ca Primavara a venit. Privesc spre infinit... Privesc spre lună si spre stele Mii de sclipiri ce par a fi pierit Ce cad și se transformă din stele...în flori mărunțele. Și-apoi... m-ating! Nu izbutesc a mă feri... Mii de fluturi mă-nconjoară Și încearcă o poveste a-mi șopti Dar se topesc, sub lumina cea de seară. Văd crenguțe înghețate Ce cu muguri albi par a fi înzestrate. Pe lângă tainica lună, Până-n negrele zări răsună Păsări cu aripi pătate Ce zboară peste-a zăpezii cetate Și-n măreția iernii sunt cufundate. Ghiocei de nea ce pleacă al lor chip Spre razele lunii ce i-au încălzit. Un glas necruțător din întunecatul infinit, De Luceafăr si de lună călauzit, Ridică primul strop de lumină Ce cade peste-al iernii Palat, Peste albul de Baba Iarnă pictat, Trezeste Primăvara senină Iar natura o

As fi vrut ca titlul acestei poezii sa fie acesta "Ghiocelul nu înțelegea                                                                          Cum se putea                                                                          Ca-n luna lui Mărțișor                                                                          Să ningă de zor." Dar, cum nu se poate, voi numi poezia "În mijloc de Primăvară":                                         Cerul negru-roșiatic peste lume se coboară Și cade...cade-ncetișor În el se cufundă păsări ce încă zboară Si vor s-aducă Primăvara tuturor. Picuri ce cad peste frunzele moarte Nouri ce-acoperă stelele toate Se văd în văzduh picuri de lună Iar afară... tună. Mugurii ce tremură-n al vârfului copac Și viorelele stingherite parca rupte din cer Lângă ghioceii ce pe-al copacului trunchi zac Privesc uimiți prin lumina unui fulger Cum se despică cenușiile zări. Și tună, tună ș

                                         Multumesc, MAMA! "Mama, te iubesc       Si iti daruiesc       O floare din gradina       Pentru o buna gospodina."       Astea au fost primele versuri pe care ti le-am scris, mama! Eram mic, la scoala primara, si iti faceam o felicitare. Doamna Invatatoare ne-a spus sa scriem ceva, nu doar sa desenam. Asa ca am scris acele 4 versuri, care pe-atunci sunau incredibil. Anul trecut am scris o poezie...lunga, de care sunt mandru cum a iesit. Tin minte ca am muncit ceva la ea, imi era greu sa ma exprim, parca mi se impotmoleau ideile in minte. Imi era greu de fiecare data, atunci cand voiam sa scriu ceva despre tine. Chiar si acum, de asta am un inceput mai "stangaci" la acest articol. Imi doresc atat de mult sa iti placa ceea ce scriu despre tine, incat imi e foarte greu.      Pe vremea in care eram la gradinita, iti cantam. Acel "De ziua ta, mamico" zis cu vocea si dragalasenia unui copil de 5 ani, te fac

                                                                        Flori de gheață                         Baiatul se uita pe geamul plin de flori de gheata. El era in casa bunicii, unde era cald , iar mirosul de portocala ce venea dinspre soba il facea sa adoarma. Afara era ca in povesti. Baiatul vedea prin stratul mic de gheata de pe geamul aburit al casei, cum fulgi grei de zapada cad pe omatul deja depus.  Vantul cutreiera livada bunicii, iar luna se vedea din cand in cand, printre crapaturile norilor. Lumina ei calauzea fulgii spre pamant. Lantul de flori de gheata era ca o bariera ce separa cele doua lumi. Lumea infrigurata si lumea calduroasa. Nu doar ca le separa, dar le si lega . Adica, nu ar exista caldura in casa, daca nu ar fi peisajul de poveste de afara, nu?       Baiatul mai privi o data prin geamul inghetat . Si nu intelegea cum de acesta este inghetat in exterior, dar in interior este doar aburit.  Si-a luat cojocelul si a iesit, voia sa vada daca de af